Case sure

El e mic și îndesat. Gras (de fapt). Cu o burtă ce s-ar încadra lejer la categoria “femei însărcinate, luna a opta”. Ea e blonda. Subțire. Ochi albaștri (sic!).

El neamț. Ea moldoveancă.

El vorbește o română stîlcită, grea, germanizată.

Ea – moldovenește.

Oarecum amuzant să îi aud pe amîndoi sporovăind de zor. El despre serviciul lui și ea despre trăitul bine. Nu, nu prea are a face cu ‘the good life’ a lui Taylor ci cu trăitul bine neaoș. Casă, mașină, cumparaturi.

E dificil să discuți cu cineva care nu are nici un hobby. Păi cum să închegi un small talk? Doar de asta vrea să învețe româna mai bine, nu?

– Eu nu fac small talk, îmi spune.

– Dar cînd vorbiți cu cineva în România, despre ce vorbiți?

– Despre serviciu. Despre livrări, încasări, reclamă, și altele.

– Și apoi, cînd terminați de vorbit despre serviciu, ce faceți?

– Nimic. Pentru că eu nu termin niciodată de vorbit despre serviciu.

Ok….

– Dar la cinema mergeți, de exemplu. Sau cărți citiți? De sport nu l-am mai întrebat, ca nu avea rost. S-a gîndit o clipă și apoi, rîzînd, mi-a explicat cît de mult lucrează (de dimineață pîna seara și, foarte des, chiar în weekend) și că nu are timp de chestii de astea.

– Ba da! Ari un hobby, strigă nevasta-sa intrînd în cameră după ce, se pare, a tras cu urechea de după ușă. Mă întorc spre ea și o privesc mirat.

– Da, ai un hobby. Di și nu vriei sî spui? El colecționezî ceaune. Și oali vechi. Cu borți’n ieli. Șiobite… cari li-aruncî lumea.

– Nu este adevarat. Lasă astea… Eu trebuie să învaț.

Dar nu a fost chiar așa de ușor. Nu știu de ce, donșoara voia să stea de vorbă. Small talk, cred, ar fi fost punctul ei forte. De fapt, cred că se plictisea cumplit. Nu avea nimic de făcut. Cu vreo jumătate de oră în urmă s-a întors de la cofetărie, mulțumită de înghețata pe care o mâncase. Iar el… grijuliu cum e, i-a spus de cîteva ori că nu ar trebui să mănînce atît de multă înghețată, că o să ajungă o balenă (sic!).

– V-a spus câ o sî merjim la București mai repidi dicît am crezut? Poati merjim deja in ianuarie. Tari mă bucur! Cînd eram în Chișinău șî ne-am mutat la București, a fost bini. Cî Bucureștiu-i mari șî plin în comparatie cu Chisinau‘. Da‘ apoi ne-am mutat la Berlin ș-o fost șî mai frumos. Da acu’ ma bucur ca o sî mergem din nou in România ș-n Bucuresti. O sî stăm la casî: am vazut pi internet cîteva oferte bune. Da’ prețurile’s ca aiși. Da’i casî. Cu etaj șî curte. Șî di-acasî pînî la București se ajunge cu masina în 45 min sau o ora. Ca ș-aiși, di fapt. Așa cî n-o sî si schimbe nimic. Da’ acolo îi bine cî sî poati vorbi cu lumea. Fumezi o țîgarî, stai di vorbî șî ai un prieten! Da’ aiși, după ani și ani și tot n-ai pi nimeni.

Din cealalta cameră, el o întreaba ce vrea sa comande de la restaurantul chinezesc. Cu nasu’n calculator, bifa feluri de mîncare și garniturile. De ce să irosească timpul? Eficiența germană.

– E practic, îmi spune. În 20-30 de minute ai deja de mîncare și e mereu bun. Și ieftin.

– Și-n București îs atît di mulți oameni și multi clădiri, mari și sure. Mi-o plăcut tari mult.

Am ramas puțin blocat la ‚case sure’. Ce-or fi fiind alea? Habar nu aveam. Sunt frumoase, casele astea sure? Fiind in București, știam că nu pot fi frumoase. Dar, de fapt, încă nu am fost in Chișinau și nu pot spune cum sunt casele acolo.

– A, știu! El are un hobby adevarat. El călătorește.

-A, da? Vă place să călătoriți? Sperînd într-un răspuns care să foloseasca pronumele personal la dativ.

– Da. Îmi place să călătoresc. În țările din est.

– Ca de exemplu?

– Am fost deja în 30 de țări. Moldova, Ucraina, Latvia, Transnistria, etc.

-Transnistria? Am facut ochii mari.

-Da!

– Și cum vi s-a părut?

– Am fost în Tiraspol. Ia spune, cum a fost în Tiraspol?, o întrebă el.

– Foarte bine. Foarte curat.

– Și oamenii?

– Li merji bini. Au salariu în fiecare lună. Chiar dacî nu muncești tăt timpu’, ți sî dă salar. Nu ca la noi, cî muncești tăt timpu‘ șî nu primești salariu cu lunili. Acolo sî dă.. Șî li merji bini. Șî-i mai curat ca în Chișinau.

Or fi avînd și acolo case sure?

Mi-am amintit ce îmi povestea el despre recenta vizită a mamei soacre și a surorii ei. Credea ca o sa înnebunească, mi- a spus. A lucrat peste măsură de mult (a se înțelege – a rămas la birou și mai mult decît de obicei) doar pentru a nu avea de-a face cu rudele ei. Mi-a spus să încerc să îmi imaginez cam cum ar fi  să ies în oraș cu ele. Mama soacră, cu pantofi de piele cu puțin toc și cu pantaloni de training, cu un sacou și cu batic pe cap. Sora ei, așijderea. Grațioase ca la prașit porumbul.

Și frumoase ca niște case sure.

Probabil.

A! Și încă niște cuvinte interesante: răscruce cu semafor, colțuni, pătrînjele (de fapt, a înțeles el greșit – era vorba de pătlăgele, i.e. roșii).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s